Am zarit de multe ori tristetea in ochii copiilor...ai nostri, ai rudelor, ai vecinilor, ai necunoscutilor...pe strada, in parc, in tramvai, la scoala, la petreceri...multi ochisori dezorientati, tristi...Incercam sa tinem, cu mic, cu mare, pasul cu tehnologia, pentru a nu ramane in urma, pentru a nu ne impiedica si a ne trezi dati la o parte datorita "lipsurilor" in domeniu, luptam zi de zi pentru o paine in plus, pentru a ne fi bine ( noua si celor dragi), ne lasam doborati, de cele mai multe ori, de piedici care nu merita multa atentie si consum mare de energie ( nimicuri...ajungem, intr-un final, la concluzia aceasta, insa cam tarziu, dupa ce ne intindem nervii la maxim), ne zbatem sa urcam cate o treapta in societate, cu preturi mari (calculate in secunde, minute, ore, zile, ani...), uitand sa traim, uitand sa ne bucuram, pur si simplu, de viata...
Am fost in putine minivacante, "in afara" , de le poti numara pe degetele de la o mana...prima, insa, mi-a ramas intiparita in minte si m-a facut sa realizez ca Romania e locuita de oameni ce nu stiu sa se bucure de viata ( in mare parte, datorita nivelului de trai, neajunsurilor, educatiei, acum plusand, apasat, si prezenta tehnologiei, care, desi e menita sa ajute, in multe case incurca si hraneste tristetea)...in alte tari ( nu e relevant unde am fost) oamenii par relaxati...zambesc mult, fredoneaza melodii vesele, pe strada, in parc, sunt prietenosi... ei bine, cum treci granita, simti un cenusiu apasator, tablou completat de capete plecate, siluete garbovite, priviri sterse...
De ce scriu acum despre asta? Pentru ca mi-a aparut aceasta amintire, ieri, ca un fulger, la auzul raspunsului unui pusti de 12 ani, la intrebarea mea: " Cum a fost la cor?" (este vorba de un cor format din peste 50 de copii)..."Bine, eu m-am distrat, dar...sunt multi copii tristi...copiii sunt tristi, mama!". Si acum vine intrebarea mea: " De ce? Cum de permitem, noi, adultii, tristetii, sa acapareze copilaria? Cum?" Noi tot spunem, povestim copiilor, despre cat de frumoasa a fost copilaria noastra, despre cum ne jucam in fata blocului pana tarziu ori pe ulitele satului in care locuiau bunii nostri bunici, despre putinele, dar pretioasele jucarii, despre cat de faine erau momentele petrecute in familie ( cand vizionam serialele difuzate la televizor, imprejurul unui castron mare cu cucurigi ( floricele/popcorn)), despre Sarbatori, traditii, joaca in zapada, in nisip, nascocirea de jocuri si cate si mai cate...Dar facem ceva pentru a le oferi si lor un dram din bucuria traita/simtita de noi, in perioada copilariei? Eu cred ca aici gresim...pare mai simplu, mai comod, sa spunem "sunt alte timpuri", lasandu-i pe cei mici sa faca ce vor, cand vor, luind decizii in locul lor ( cred ca sunt multi copii ce frecventeaza anumite cursuri doar din dorinta parintilor...e ok si asa, dar pe termen scurt, pentru a-i testa pe cei mici...e in regula si de preferat sa le oferi copiilor sansa de a "gusta" din mai multe activitati, pentru a decide ce le face placere sa faca si ce nu; obligandu-i, insa, sa continue...ei bine, asta duce la tristete, in mod sigur) sau uitandu-i in fata ecranelor ( tv, tableta, telefon etc.). Noi, adultii, ne plangem de faptul ca nu avem timp, ca nu avem energia necesara pentru a le acorda atentia cuvenita celor mici ( si aici ma refer la activitati facute impreuna, de genul: jucat cu jucarii, construit casute pentru catei/pasari, gatit, mers la cinema, gradinarit etc. Copiii cresc...pf....cresc atat de repede...si...cuvintele sunt de prisos...ce vreau sa spun e:
Jucati-va, sariti sotronul alaturi de ei, jucati fotbal ori "ratele si vanatorii", faceti un foc de tabara, la cort, cu bezele si cantece vesele, plantati pomi, flori, construiti casute, jucati jocuri de societate, faceti baloane de sapun, vizionati filme ( la cinema sau organizati acasa un cinema, cu toate piesele aferente - popcorn, bilete, sucuri etc.)... si nu in ultimul rand - trebuie invatati/lasati sa ia decizii! Viata e frumoasa, iar copilaria trebuie traita din plin!
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Multumesc