Am zarit de multe ori tristetea in ochii copiilor...ai nostri, ai rudelor, ai vecinilor, ai necunoscutilor...pe strada, in parc, in tramvai, la scoala, la petreceri...multi ochisori dezorientati, tristi...Incercam sa tinem, cu mic, cu mare, pasul cu tehnologia, pentru a nu ramane in urma, pentru a nu ne impiedica si a ne trezi dati la o parte datorita "lipsurilor" in domeniu, luptam zi de zi pentru o paine in plus, pentru a ne fi bine ( noua si celor dragi), ne lasam doborati, de cele mai multe ori, de piedici care nu merita multa atentie si consum mare de energie ( nimicuri...ajungem, intr-un final, la concluzia aceasta, insa cam tarziu, dupa ce ne intindem nervii la maxim), ne zbatem sa urcam cate o treapta in societate, cu preturi mari (calculate in secunde, minute, ore, zile, ani...), uitand sa traim, uitand sa ne bucuram, pur si simplu, de viata... Am fost in putine minivacante, "in afara" , de le poti numara pe degetele de la o mana...prima, insa, mi-a